punte
de la o vreme
oricare nimic descatuşează poltergeistul ratării
prin lumile adecestea de hărtie
peste podele
versuri si hartii mototolite şi se incrucişează într-un dans bizar
e noaptea tuturor spaimelor
când niciun text nu mă recunoaşte
mirosul de eşec ce bantuie încăperea
imi pipăie nările
imi iese prin degete se aseaza peste tastatura
peste monitor
peste retina ta
ne aruncam impreuna de la balcon dar
murim tot singuri.
lumina neagra
Aveam 8 sau 9 ani
habar nu aveam ca voi ajunge intr-o zi sa scriu despre asta
nu ma interesau prea multe lucruri nu retin nimic relevant
ideea e ca atunci traiam intr-o ferma in care oamenii taiau animale in stanga si in dreapta
si omorul era ceva cotidian dar accesibil numai celor mari
Aveam opt sau nouă ani
şi într-o amiază de vara când veneam de la scoală
o femeie in varsta m-a rugat sa ii tai o gaina pentru ca
nu avea cine sa o ajute
nu avea cum sa se descurce fiindca nu
mai avea putere in maini
şi astepta sa ii vina fata cu ginerele si nu
avea ce altceva sa pregateasca asa ca
astapta in mijlocul drumului
cu pasărea în braţe
si negresit terbuia sa o ajut
dar eu aveam doar 8 sau 9 ani si
mă apucase putin teama
putin lasitatea
(chiar daca o parte din mine cocheta cu dorinta de a incerca ceva nepermis
ceva ce faceau numai oamenii mari)
am tras aer in piept
am inchis ochii
am inclestat cuţitul
si am inceput sa tai gatul pasarii
ca si cum as fi cantat la violoncel
nu a mers prea bine
se zbatea si avea gatul mult mai rezistent decat ma asteptam eu
abia dupa mai multe incercari
am ramas cu capul in mana in timp ce
trupul a început să se zbată in praful drumului
stropind cu sânge totul
desenand modele bizare peste lucruri
peste lumina intunecata a dupa-amiezei
care imi ardea fata
stropi de sange
erau peste tot
peste uniforma si pantofii mei
peste ranjetul meu mandru
de acea bizara opera de arta
eram foarte incantat eu cel cu cuţitul intr-o mână şi capul păsării in alta
abia asteptam sa ma laud acasa
aveam opt sau nouă ani pe-atunci
nu mai ştiu exact
era intr-o dupa amiaza de vara
lumina aia intunecata inca imi mai arde retina
gratii la fereastra
Astă –toamnă unul din directorii companiei a decis că
trebuie instalate camere de luat vederi pentru securitate
aşa că
a venit o echipă au analizat unghiuri
zone de acoperire
ecuaţii complexe
şi la final
au taiat copacul ala care era singurul meu prieten de dincolo de geam
şi-au montat echipamentele şi acum cu toţii se simt in siguranţă.
numai eu mai stau la birou şi mi-e teamă să mă uit afară
stau la birou şi din cănd în când
mai scriu
cum se caţără încet
La 3 dimineaţa mă plimb prin circul asta decorat cu neoane pe care unii îl numesc Ploieşti.
Uneori mă întreb de ce il mai alint – când mă întorc din pribegii – cu apelativul « acasă ».
poate că amintirile altor vremuri fac totul mai suportabil sau
poate că doar am îmbătranit şi de-acum lucrurile par mai ursuze
poate sunt oamenii sau
poate că e singurătatea
(uneori o vezi cum se târăşte pe sub reclamele luminoaste pe la colturi
o vezi cum vine cum se apropie
cum se caţără încet pe trupul tău
şicum te-ngheaţă)
nu stiu.
la 3 dimineaţa
neoanele metalice nu arată nicicum realitatea.
totul e mort
iar focul plăpând şi abia mocnind in spatele sternului
nu-ti încălzeşte carcasa deloc.
de ce n-ar trebui sa spunem lucrurilor pe nume
la un moment dat eram toti adunaţi acolo în capul meu
toţi rataţii acestei lumi
şi cu noi era o femeie cu ţigări foarte lungi , cu
pielea electrică
era dragostea nostră colectivă
la un moment dat capul meu a devenit o maşină de scris
pentru ea
existau femei lângă care conversaţia mea rămânea fără energie
fără umor
ca o mâncare de spital nesărată,
dar langă ea străluceam
eram extraordinar
nu mai ştiu bine dacă mă privea ca pe-un barbat dezgustător ce reuşea să seducă
sau un barbat seducător ce reuşea să dezguste
este irelevant
pentru o vreme lucrurile au copilărit împreună cu noi
apoi ea s-a maturizat
eu am regresat
lucrurile astea au deveni încet dar sigur
foarte confuze
la un moment dat în realitatea noastră comună au apărut
uşile trântite, vazele care zboară către pereţi
pasiunea, gelozia şi
nivelul doi al jocului
ne despărţeam cel puţin o dată pe săptămînă
- „pentru totdeauna” –
dar,
într-un fel sau altul,
reuşeam să ne împăcăm
la un moment dat am dat gres undeva si ea mi-a spus că pleacă spre nord
- nu ca să descopere ceva sau pe cineva
ar fi fost oricum lipsit de importanta-
ci doar ca să îmi arate ca am devenit banali, repetitivi
plictisitori
+ alte argumente pe care nu le-am putut asculta.
la un moment dat am pierdut şirul cuvintelor şi capul meu a devenit un mecanism prea complicat
pentru ea
capul meu a devenit un ospiciu
un cuib de cuci
pentru mine
nici nu stiu cand a plecat efectiv
conversaţile mele voluptoase s-au transformat într-un mare şi steril monolog
din care pana la urma nu am ramas decât cu faptul că totul
se pierde fără să-ţi dai seama
luciditatea, sensul, cuvintele
timpul reperele si
femeia
la un moment dat mult timp mai târziu am strans toate lucrurile acestea
intr-un text am reconstruit povestea pe hartie
le-am ordonat am incercat sa le pun cap la cap
dar tot atunci
mi-am dat seama ca am pierdut printre altele
şi dragostea.
fight fire with fire
Timp pentru acest timp. Bani pentru aceiasi bani. Azi pentru stringentul azi. Foc pentru foc. Oameni pentru lupii din oameni. Zâmbete la schimb pe zâmbete. Suflete pentru fragmente de suflete. Dragoste pentru dragoste. Mâine pentru perpetuul mâine. Prea tarziu pentru prea tarziu. Poezie doar pentru poezie. Ochi pentru ochi. Dinte pentru dinte. razbunare pentru razbunare. totul pentru totul. nimic pentru nimic. nimeni pentru nimeni. Blog pentru blog. Gol pentru gol.
Eu pentru eu.
Degeaba.
Continuu, deocamdata.
m-am trezit ca ma intepau plamanii, ma usturau narile si visam ca fumez tigari vechi de zeci de ani in timp ce incercam sa ies dintre niste cauciucuri arzand. cu greu dar , m-am trezit. inainte sa ma asfixiez. pe bune. nu e pseudoliteratura. e rahatul de ieri. UItat foc aprins etc etc…de data asta nu au fost doar aragazul uitat deschis ci mancarea lasata la gatiti care devenit incet dar sigur scrum.partea buna e ca am scapat din mainile mele si de data asta.
dar faptul ca mi s-a intamplat de 3 ori in 4 saptamani mi-arata ca nu am invatat nimic. oboseala e mai crancena decat oricand.
ma amuza aiurea (?) in cate feluri ai putea sa mori ca prostul inainte sa iti vina de hac altcineva sau macar un stil de viata dezordonat. ma enerveaza faptul ca in una din datile astea chiar as putea da ortul si nu ar fi nimic inteligent in pasajul asta. nimic inaltator. nimic deosebit. nimic in afara de ridicol. nu ca as vrea ca totul sa se termine cu un big bang. dar vreau ceva decent.
ce jenibil imi sunt.in loc sa ma tem de moarte punct ma tem de o moarte ridicola.
//
ar trebui sa las naibii o urma
in urma
//
ceva care sa-mi spuna egoismul, celorlalti
//
deocamdata continuu.
asta pentru ca în ziua în care am încercat să mă opresc din respirat
aerul a intrat peste tot în corpul meu.
reminiscenţã
În unele dimineţi sunt un altul,
pescãruşii amari îmi rãscolesc tãcerile cu ţipătul îndepărtat,
pereţii mi-aruncã priviri grele
şi patul mã leagã în lanţuri…
Jasmine, Jasmine, Jasmine, în semiîntuneric amintirile cu tine miros a pâine, a scoici , a nisip peste care s-a fãcut dragoste..
Nu-mi amintesc gustul tãu, nici glasul nu ţi-l mai ştiu Jasmine, dar parfumul acela pe care-l purtai mereu ca pe o umbrã mã urmãreşte şi trece prin mine precum cititorii grãbiţi sau femeile extatice alergând fluturii primăvara.
Jasmine tãcerile îmi bat darabana în inimã, si eu nu ţi le pot descrie, nu pot exprima, iubirea asta de graniţã care doarme de prea mult timp între coastele mele si nu între versurile ce le scriu.
Jasmine, de pe o margine de viaţã mã dezbrãcam de cuvinte pentru tine şi te priveam cum îmi savurai rãtãcirile, cum îţi dilatai pupilele când împotriva mea alunecam mut cãtre tine .Aveai întotdeauna pe umãr un sentiment ca o caracatiþa îmbrăţişa tot ce simþeam eu şi îmi lipea tentaculele unei iubiri inefabile peste aripi, îmi înfăşurau ca o amantã trupul pânã aveam halucinatii Jasmine, şi totul îmi pãrea ori prea uşor ori imposibil.
în fiecare zi pescãruşii îmi furã firimituri din visele cu tine îmi ciugulesc din ochi singurele lumini care fac diferenţa dintre mine şi un nebun. Am ajuns sa cred totul ţipã la mine cum cã nu mai sunt eu, nu mai sunt eu fãrã tine Jasmine …
Nu te întoarce aici Jasmine, mai am atât de puţin sã mă eliberez, ia-ţi pescãruşii şi du-te Jasmine,
du-te iute Jasmine,
du-te zborului,
du-te….
lungul drum catre casa
Există poezie PESTE TOT.
chiar şi conversatia mentala a unui calator dintr-un tren care il duce de aproape 12 ore de la o boală catre alta.
obedience to another, is the decay of self
In acceptiunea mea, diferenţa majoră între Bukoski si generaţia beat, este acea ca Bukoski nu a acceptat niciodata să devina un „clown” şi nici nu a fost un sentimental in sensul „soft” al cuvantului. Oricum si daca l-as incadra intr-un curent anume, nu m-ar mira daca ar invia din morti si ar incerca sa evadeze din limitarile formularilor mele.
sper sa crap.
