de ce n-ar trebui sa spunem lucrurilor pe nume
la un moment dat eram toti adunaţi acolo în capul meu
toţi rataţii acestei lumi
şi cu noi era o femeie cu ţigări foarte lungi , cu
pielea electrică
era dragostea nostră colectivă
la un moment dat capul meu a devenit o maşină de scris
pentru ea
existau femei lângă care conversaţia mea rămânea fără energie
fără umor
ca o mâncare de spital nesărată,
dar langă ea străluceam
eram extraordinar
nu mai ştiu bine dacă mă privea ca pe-un barbat dezgustător ce reuşea să seducă
sau un barbat seducător ce reuşea să dezguste
este irelevant
pentru o vreme lucrurile au copilărit împreună cu noi
apoi ea s-a maturizat
eu am regresat
lucrurile astea au deveni încet dar sigur
foarte confuze
la un moment dat în realitatea noastră comună au apărut
uşile trântite, vazele care zboară către pereţi
pasiunea, gelozia şi
nivelul doi al jocului
ne despărţeam cel puţin o dată pe săptămînă
- „pentru totdeauna” –
dar,
într-un fel sau altul,
reuşeam să ne împăcăm
la un moment dat am dat gres undeva si ea mi-a spus că pleacă spre nord
- nu ca să descopere ceva sau pe cineva
ar fi fost oricum lipsit de importanta-
ci doar ca să îmi arate ca am devenit banali, repetitivi
plictisitori
+ alte argumente pe care nu le-am putut asculta.
la un moment dat am pierdut şirul cuvintelor şi capul meu a devenit un mecanism prea complicat
pentru ea
capul meu a devenit un ospiciu
un cuib de cuci
pentru mine
nici nu stiu cand a plecat efectiv
conversaţile mele voluptoase s-au transformat într-un mare şi steril monolog
din care pana la urma nu am ramas decât cu faptul că totul
se pierde fără să-ţi dai seama
luciditatea, sensul, cuvintele
timpul reperele si
femeia
la un moment dat mult timp mai târziu am strans toate lucrurile acestea
intr-un text am reconstruit povestea pe hartie
le-am ordonat am incercat sa le pun cap la cap
dar tot atunci
mi-am dat seama ca am pierdut printre altele
şi dragostea.
