cum se caţără încet
La 3 dimineaţa mă plimb fără sens prin ploieşti – prin circul asta decorat cu neoane pe care unii îl numesc oraş. Pentru mine Ploiestiul a devenit doar o adunătură de clădiri monstruoase comuniste violate agresiv de reclame de prost gust.
Un semn imens al neputinţei româneşti de a re_creea frumosul, esteticul.
Uneori mă întreb de ce il mai alint – când mă întorc din pribegii – cu apelativul « acasă »
poate că amintirile fac totul mai suportabil sau din contră
poate că am mai îmbătranit şi de-acum lucrurile par mai ursuze
mai puţin confuze
poate sunt oamenii sau
poate că e singurătatea
(uneori o vezi cum se târăşte cum vine pe stradă
cum se caţără încet pe trupul tău greoi
şi te-ngheaţă)
nu stiu.
la 3 dimineaţa
neoanele metalice nu îţi arată realitatea
totul e frig
iar focul plăpând şi abia mocnind in spatele sternului
nu-ti mai încălzeşte carcasa de mult.
obedience to another, is the decay of self
In acceptiunea mea, diferenţa majoră între Bukoski si generaţia beat, este acea ca Bukoski nu a acceptat niciodata să devina un „clown” şi nici nu a fost un sentimental in sensul „soft” al cuvantului. Oricum si daca l-as incadra intr-un curent anume, nu m-ar mira daca ar invia din morti si ar incerca sa evadeze din limitarile formularilor mele.
sper sa crap.
posibilitatea unei injectii cu insulina
Au scris într-o carte sau ceva asemănător, deşi cred că era doar un ziar local de nişă, nu mai ştiu sigur…anyway au zis ei că mai sunt pe acolo, pe afară, oameni pierduti, răniti şi singuri. Adică pierduti, răniti şi singuri şi pe afară – în acelaşi timp. Dar eu zic ca e scorneli. Da, ie scorneli toate. Nu cred eu asa ceva. Nu se iegzista asa ceva. Ie minciuni . Oceanul relatiilor umane nu poate duce la asta. NU se poate. Si daca ma enerevez, o sa dovedesc eu contrariul…Vă arăt eu…Am nevoie doar de un sextant…şi desenaţi-mi în pana mea o harta… O tatuez pe mine daca e cazul.
Ahoe, careva, oricare, aprinde-ti o lampă, o faclie, ceva…in ceata asta. Unde naiba oi fi pus ţărmul ăla? Unde e ţărmul? In care parte? Aloo, a ieşit careva la mal şi mă aude? Ahoe..Eeeeeeooooo….Heeeeeeei Hei! Baaaa!… Hmmm, bine, lasa că vă găsesc eu.
Pe sf. patrick, ce bun ar fi fost un butoi cu rom, acum. Dar cu cine sa-l beau….Tot cu papagalu’?
am o concluzie si cu relatiile de lunga durata…
…the longer they last – the shorter the fuse.
dar nu o sa fie nici o explozie aici. Eu sunt pe self- distruction mode. Not much to hang about – this life. Dunno why. Asa se vad aici unele zile.
We still die young.
I know it’s lame , but i need Novocaine.
and you are not It.
welcome to my f;u’c.k.i,n-g bubble
Am început să urăsc cărţile generaţiei mele
prea mulţi au scris despre cum e să stai ghemuit pe podea
într-o cameră fără mobilă
prea puţini dintre ei şi-au privit vredată sângele adunându-se chinuit în pete şi cheaguri
lipindu-le faţa de podea
am început să urăsc cărţile generaţiei mele
pasajele despre răni şi ţăieturi injecţii cusături fisuri cicatrici
pasajele acelea scrise de oameni frumoşi cu mâini de domnişoară
mâini care nu au înfipt niciodată cuţitul în ceva viu
toti scriu acut despre lumea lor viscerală, violentă,
doar vor sa se afirme prin scris
dar nu simt nevoia să experimenteze excesul
sau eşecul
sau durerea
ca să predice despre toate acestea
se bat cu pumnii în piept
nu cu pumnii în gură.
şi nu au mirosit niciodată lama şi
nu au gustat sângele
nu îşi ştiu nici măcar gustul prpriului sânge
urăsc cărţile generaţiei mele urăsc faptul că lumea nu şi-a ieşit din minţi
şi mă
minte.
hai pfuai
o sa imi sterg toate conturile (despre care stiu) care au de-a face cu networkingul de “prietenie”. hi 5, 360 – din astea. sunt toate o degradare a tot ce consider eu frumos la relatiile interpesonale nu neaparat amoroase. si mare majoritate a acestor “retele” sunt create pentru flirt, orice ar zice altcineva. mai grav e ca toata lumea devine o tarfa pe internet. Indiferent cat de stabil esti/este in viata de zi cu zi, indiferent daca chiar crezi ca “niste cuvinte nu au cum sa faca rau” si alte chestioare de genul stii bine ca esti la agatat cand te expui in hainele cele mai cool, sau cu masinile pe care le conduci sau cu cei 1000 de prieteni pe care ii ai. sau cu tatuajele sau motorul, sau cu vreo celebritate sau cu carti de filosofie sau sau sau… Si ce e grav e ca dupa 1-2 poze reiese imediat ca de fapt esti ieftin. te tradeaza ceva maid evreme sau mai tarziu. Credeai altceva? well, te inseli. si inseli. si nu ai demnitate ca faci asta. si nu esti matur cand faci asta. indiferent daca esti tip sau tipa, in momentul in care pui date personale si fotografii mai mult decat personale out there, devii o persoana ieftina, o fetita pusa pe produs. Si indiferent cate citate destepte, cate categorti de chestii iti plac sau stii sa faci, indiferent de valoarea/cultura/eleganta/ pe care crezi ca o ai, totul e fals pentru ca te vinzi si celui mai ieftin cumparator… Enfin, sunt unul din aia , carora le e dor de vremea cand romanii erau putini pe internet…si parca nu exista acest stil de turma. jesus fucking christ i just realised…pana si asta face parte din spiritul de turma… faptul ca toata lumea devine o tarfa pe internet.
inclusiv eu.
stergeti-va conturile.
sunt weekenduri memorabile
pe care le-am petrecut 90% intre peretii apartamentului. Si nu neaparat relaxandu-ma odihnidu-ma sau din contra dand petreceri si facand zgomot. Poate jucam catan, sau poate risk cu cativa prieteni. Poate doar am gatit ceva sau poate am comndata o pizza cu Elena. Poate m-am uitam la un serial sau la cine stie cate filme, sau poate pur simplu am citit non stop. Poate am lucrat impreuna cu vreun prieten la vreun proiect mai complex, sau poate doar am stat de vorba pana la 5 dimieata. Poate nimic din toate acestea.
Insa, pentru mine e clar: iesitul din casa e supraestimat.
*****
da stiu, ma crezi fraier. dar iti recomand sa iti iei propriul apartament, sa il transformi in casa ta, in cuibul tau personal, sa il umpli cu lichidul amniotic pe care il vrei si o sa mai vedem dupa aceea.
am ajuns la concluzia că …
…vreau să scriu texte care
să îi determine pe prietenii mei să vină la mine
cu o sticlă de Jack Daniels
texte care să facă telefonul să sune obscen
la ore indecente
la celălalt capăt al firului
vreau să te aud povestind cum imi tot repeţi câte un vers
care ţi-a rămas blocat în cap
zile la rând
vocea ta să taie calmă întunericul până la mine
să mă sufoce să foreze în timpanele mele
să mă facă să mă răsucesc încet în propria piele
vocea ta micuţă să rostească în continuu cuvintele acelea
gloanţe nu altfel
eu cred ca
tot ce a mai ramas din ei suntem noi. Iar mie imi vine bine ideea de tine.
nu am alti zei care sa ma orbeasca in lumina lor.
welcome home la sanatoriu acilea.
cât de repede se ascund unii gândaci în crăpăturile din ziduri
nu lasă urme nu scot sunete nu deranjează pe nimeni
e o discreţie elegantă pe care o au.
dar ceilalţi îi strivesc mereu şi
urechile mele stau lipite de palme încearcă să uite zgomotul acela
furia zvâcneşte dur în coşul pieptului
urmăresc cu privirea culoarul dintre paturi
traseul exact până la ceilalţi
fiecare metru prin care îmi fac calculul rapid al paşilor
al fracţiunii de timp în care
mâinile mi vor încleşta peste gâtlejurile acelea
secunda în care îşi vor înghiţi cuvintele
unul
câte
unul
câte
unul
(un alt gândac iese dintr-o nişă umblă puţin prin încăpere apoi se retrage)
