La 3 dimineaţa mă plimb fără sens prin ploieşti – prin circul asta decorat cu neoane pe care unii îl numesc oraş. Pentru mine Ploiestiul a devenit doar o adunătură de clădiri monstruoase comuniste violate agresiv de reclame de prost gust.

Un semn imens al neputinţei româneşti de a re_creea frumosul, esteticul.

Uneori mă întreb de ce il mai alint – când mă întorc din pribegii – cu apelativul « acasă »
poate că amintirile fac totul mai suportabil sau din contră
poate că am mai îmbătranit şi de-acum lucrurile par mai ursuze
mai puţin confuze

poate sunt oamenii sau
poate că e singurătatea

(uneori o vezi cum se târăşte cum vine pe stradă
cum se caţără încet pe trupul tău greoi
şi te-ngheaţă)

nu stiu.
la 3 dimineaţa
neoanele metalice nu îţi arată realitatea
totul e frig

iar focul plăpând şi abia mocnind in spatele sternului
nu-ti mai încălzeşte carcasa de mult.

la un moment dat eram toti adunaţi acolo în capul meu
toţi rataţii acestei lumi
şi cu noi era  o femeie cu ţigări foarte lungi , cu
pielea electrică

era dragostea nostră colectivă

la un moment dat capul meu a devenit o maşină de scris
pentru ea

existau femei lângă care conversaţia mea rămânea fără energie
fără umor
ca o mâncare de spital nesărată,
dar langă ea străluceam
eram extraordinar

nu mai ştiu bine dacă mă privea ca pe-un barbat dezgustător ce reuşea să seducă
sau un barbat seducător ce reuşea să dezguste
este irelevant

pentru o vreme lucrurile au copilărit împreună cu noi
apoi ea s-a maturizat
eu am regresat
lucrurile astea au deveni încet dar sigur
foarte confuze

la un moment dat în realitatea noastră comună au apărut
uşile trântite, vazele care zboară către pereţi
pasiunea, gelozia şi
nivelul doi al jocului

ne despărţeam cel puţin o dată pe săptămînă
-          „pentru totdeauna” –
dar,
într-un fel sau altul,
reuşeam să ne împăcăm

la un moment dat am dat gres undeva si ea mi-a spus că pleacă spre nord
- nu ca să descopere ceva sau pe cineva
ar fi fost oricum lipsit de importanta-
ci doar ca să îmi arate ca am devenit banali, repetitivi
plictisitori
+ alte argumente pe care nu le-am putut asculta.

la un moment dat am pierdut şirul cuvintelor şi capul meu a devenit un mecanism prea complicat
pentru ea

capul meu a devenit un ospiciu
un cuib de cuci
pentru mine

nici nu stiu cand a plecat efectiv

conversaţile mele voluptoase s-au transformat într-un mare şi steril monolog
din care pana la urma nu am ramas decât cu faptul că totul
se pierde fără să-ţi dai seama
luciditatea, sensul,  cuvintele
timpul reperele si
femeia

la un moment dat mult timp mai târziu am strans toate lucrurile acestea
intr-un text am reconstruit povestea pe hartie

le-am ordonat am incercat sa le pun cap la cap
dar tot atunci
mi-am dat seama ca am pierdut printre altele
şi dragostea.

Timp pentru acest timp. Bani pentru aceiasi bani. Azi pentru stringentul azi.  Foc pentru foc. Oameni pentru lupii din oameni. Zâmbete la schimb pe zâmbete. Suflete pentru fragmente de suflete. Dragoste pentru dragoste. Mâine pentru perpetuul mâine. Prea tarziu pentru prea tarziu. Poezie doar pentru poezie. Ochi pentru ochi. Dinte pentru dinte. razbunare pentru razbunare. totul pentru totul. nimic pentru nimic. nimeni pentru nimeni. Blog pentru blog. Gol pentru gol.

Eu pentru eu.

Degeaba.

de data asta nu au fost doar aragazul uitat deschise ci si enorm de mult fum. am adormit  gatind ceva,  si mancarea respectiva a devenit incet dar sigur scrum.  m-am trezit ca ma intepau plamanii si visam ca fumez tigari vechi de zeci de ani, ca incerc sa ies dintre niste cauciucuri care ard intr-un ghetto. cu greu dar , m-am trezit.

incercarea de sinucidere inconstienta , versiunea 3.0

am scapat din mainile mele si de data asta.
dar faptul ca mi s-a intamplat de 3 ori in 4 saptamani mi-arata  ca nu am invatat nimic.

ma amuza aiurea (?) in cate feluri ai putea sa mori ca prostul inainte sa iti vina de hac batranetea sau macar un stil de viata dezordonat. ma enerveaza faptul ca in una din datile astea chiar as putea da ortul si nu ar fi nimic inteligent in pasajul asta. nimic inaltator. nimic deosebit. nimic in afara de ridicol. nu ca as vrea ca totul sa se termine cu un big bang. dar vreau ceva decent.

ce imbecil sunt.
in loc sa ma tem de moarte ma tem de o moarte ridicola.

//

oricum inteleg din nou acelasi mesaj al urgentei din mine.

ar trebui sa las naibii o urma

in urma

//

ceva care sa-mi spuna egoismul, celorlalti

//

deocamdata continuu.

asta pentru ca în ziua în care am încercat să mă opresc din respirat

aerul a intrat peste tot în corpul meu.

În unele dimineţi sunt un altul,
pescãruşii amari îmi rãscolesc tãcerile cu ţipătul îndepărtat,
pereţii mi-aruncã priviri grele
şi patul mã leagã în lanţuri…

Jasmine, Jasmine, Jasmine, în semiîntuneric amintirile cu tine miros a pâine, a scoici , a nisip peste care s-a fãcut dragoste..

Nu-mi amintesc gustul tãu, nici glasul nu ţi-l mai ştiu Jasmine, dar parfumul acela pe care-l purtai mereu ca pe o umbrã mã urmãreşte şi trece prin mine precum cititorii grãbiţi sau femeile extatice alergând fluturii primăvara.

Jasmine tãcerile îmi bat darabana în inimã, si eu nu ţi le pot descrie, nu pot exprima, iubirea asta de graniţã care doarme de prea mult timp între coastele mele si nu între versurile ce le scriu.

Jasmine, de pe o margine de viaţã mã dezbrãcam de cuvinte pentru tine şi te priveam cum îmi savurai rãtãcirile, cum îţi dilatai pupilele când împotriva mea alunecam mut cãtre tine  .Aveai întotdeauna pe umãr un sentiment ca o caracatiþa îmbrăţişa tot ce simþeam eu şi îmi lipea tentaculele unei iubiri inefabile peste aripi, îmi înfăşurau ca o amantã trupul pânã aveam halucinatii Jasmine, şi totul îmi pãrea ori prea uşor ori imposibil.

în fiecare zi pescãruşii îmi furã firimituri din visele cu tine îmi ciugulesc din ochi singurele lumini care fac diferenţa dintre mine şi un nebun. Am ajuns sa cred totul ţipã la mine cum cã nu mai sunt eu, nu mai sunt eu fãrã tine Jasmine …

Nu te întoarce aici Jasmine, mai am atât de puţin sã mă eliberez, ia-ţi pescãruşii şi du-te Jasmine,
du-te iute Jasmine,
du-te zborului,
du-te….

Există poezie PESTE TOT.
chiar şi conversatia mentala a unui calator dintr-un tren care il duce de aproape 12 ore de la o boală  catre alta.

In acceptiunea mea, diferenţa majoră între Bukoski si generaţia beat, este acea ca Bukoski nu a acceptat niciodata să devina un „clown” şi nici nu a fost un sentimental in sensul „soft” al cuvantului. Oricum si daca l-as incadra intr-un curent anume, nu m-ar mira daca ar invia din morti si ar incerca sa evadeze din limitarile formularilor mele.

sper sa crap.

degeaba tastez cuvinte in ferestrele acestea. degeaba incerc sa le dau sens. nu se simte nimic aici decat intepatorul, amarul fosfor ars al degetelor. lucrez fara sa lucrez la constructia infernala a unui mare si dulce nimic.

no game, no destination, no reason, whatsoever. ai avut vreodata nevoia sa iesi din rutina, sa arunci o sticla de pavaj, sa te arunci inn gol, sa trantesti o usa in nas? nu, eu nu fac asta. cel mult mai incerc uneori sa scriu despre asta. rezultatul final? zero.
totul e un pumn de pastile numai bun de inghitit de fiecare data cand creierul imi ticaie exploziv.
sau poate niciodata.
nu sunt o bomba, cuvintele mele nu sunt arme, suntem mamaligi ce refuza sa explodeze. eu, fereastra asta si cuvintele mele de fosfor. chibrituri arse. srapnelul unei amintiri. sangele unui prezent acut.

si eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu. eu stiu.

sunt fals.

Prins în cleştele crunt al zilelor repetitive

răsucit în maşina de spălat a personaliăţii

înconjurat de chitanţe planuri facturi

înconjurat de o lipsă de reacţie la stimulii slabi şi de

muzica de pe partea b a casetei din capul tău

nu ai cum să începi să te redresezi

//

e prea târziu să virezi  la 180km/h pe autostrada morţii

dar nu e vina ta că adrenalina autodistrugerii

te face să simţi atât de intens că trăieşti

//

nu e  vina ta că atunci când ieşi din închisoarea comfortabilă a rutinei

nu descoperi nimic cu adevărat semnificativ

Câteodatã totul curge ca şi cum aş invârti un robinet imens, idei, sentimente, relaţii, imagini, cuvinte, posturi de blog şi prieteni care îţi apreciazã invenţiile culinare, libertatea, banii şi bineînţeles societatea in care numeletauepetoatebuzele, şi spaţiul în jur e atât cât sã respiri ca un nou nãscut, şi sã te mişti ca un soare, e spaţiu în jur atât cat sã se te ţii uneori foarte departe de realitate, si muzica ta curge la robinet şi cântelcultãuîlştiutoţiprietenii şi totul e atât de bine încât îţi vine sã mori fericit  faimos şi frumos dar nu ai de ce si oricum nu ai suficient  curaj  sã deschizi ochii larg.

totul e bine. totul e perfect.  astazi sunt un om cu ochii inchisi.

numele meu e claudiu